Exploreaza Spatiul Extraterestru

Eu folosesc un program numit Google Earth .
Cu acest program pot vedea mai de aproape galaxiile;constelatiile;stelele;etc.
Il puteti descarca de aici : http://earth.google.com/download-earth.html

Un pui de extraterestru, găsit de fermieri

"Un pui de extraterestru" a fost găsit, în mai 2007, de nişte fermieri într-o capcană pentru şoareci, acesta încă mai respira atunci când a fost descoperit, muncitorii înecându-l, relatează stirileprotv.ro, citând site-ul www.bild.de.
În mai 2007, un aşa-zis " pui de extraterestru" ar fi fost găsit de nişte fermieri într-o capcană pentru şoareci. Încă respira când au dat de el, povestesc bărbaţii.

Tot ei spun că micul "extraterestru" se zbătea şi scotea sunete atât de înspăimântătoare, încât au fost nevoiţi să-l înece. Au reuşit să-i curme viaţa abia la a treia încercare, ţinându-l ore întregi sub apă, potrivit sursei citate.

Fermierii au fost de acord abia la sfârşitul anului trecut să renunţe la preţioasa captură în favoarea cercetătorilor, care s-au şi apucat de teste, iar rezultatele au fost surprinzătoare.

Forma corpului neobişnuitei vieţuitoare prezenta caracteristici întâlnite atât la şopârle, cât şi la oameni. Creierul său era foarte mare, în special partea posterioară, care la om este responsabilă cu învăţarea şi memoria. Tocmai de aceea, oamenii de ştiinţă au tras concluzia că trebuie să fi fost o fiinţă extrem de inteligentă.

Moderatorul unei emisiuni despre OZN-uri, Jaime Maussan, a facut publică întreaga poveste şi a arătat în premieră fotografii cu strania vietate : "Sunt sigur că este real", a exclamat el. Maussan încearcă să dea acum de urma unui al doilea "extraterestru", care ar fi fugit de lângă cel capturat atunci când fermierii şi-au făcut simţită prezenta.

În regiunea unde a fost descoperită creatura, oamenii raportează adesea apariţiile unor OZN-uri, precum şi ale deja celebrelor cercuri din lanurile de cereale.

Argumente privind prezenţa extratereştrilor (ET)

Surse adunate de mine:


În sprijinul acestei ipoteze sunt dovezi – apreciate că sunt evidente de unii specialişti în materie - ale existenţei extratereştrilor ca şi a prezenţei lor pe Pământ. În principal se iau în considerare marile enigme ale civilizaţiei umane care, pentru sintetizarea argumentelor, au fost sistematizate (grupate) în:
Dovezi materiale

* piramidele, vechi de 4 500 ani atât din Egipt cât şi din Mexic precum şi Sfinxul care a fost construit în anul 10 500 î. Hr. Din unele studii din ce în ce mai aprofundate ale monumentelor de la Giseh (Egipt) – piramidele şi Sfinxul, rezultă că acestea au fost proiectate şi construite folosindu-se cunoştinţe şi tehnici mult superioare stadiului vremii respective (orientarea, dimensiunile, îmbinările blocurilor de piatră, transportul şi ridicarea coloşilor de piatră, forma piramidală care determină fiinţelor şi obiectelor aflate în piramide profunde transformări structurale şi aşa mai departe). Apreciindu-se că piramidele sunt mesaje lăsate de extratereştri, aceste mesaje precum şi scopurile pentru care au fost ridicate nu se cunosc nici acum.

Astfel, piramida lui Keops a fost orientată pe axele geografice cu o perfectă exactitate; are o înălţime de 146,6 metri, lungimea bazei de 230,30 metri (peste 5,3 ha suprafaţă) cu o înclinare a pereţilor laterali de 51 de grade şi 51 de minute. Înălţimea piramidei multiplicată de un milion de ori reprezintă distanţa de la Pământ la Soare. Este constituită din 2.500.000 de blocuri de piatră de peste 2,5 tone fiecare adică are 6.250.000 tone. Blocurile de piatră sunt perfect şlefuite, contactul între ele se realizează pe întreaga suprafaţă fără a fi necesară folosirea de liant.

* construcţiile uriaşe de tip „bază spaţială” din deşertul peruan, lucrări gigantice, de tip piste de aterizare / decolare, semnale vizibile de la foarte mare distanţă, unele ce pot fi desluşite numai dacă sunt privite de la mare înălţime.

* terasa de la Baalbek ( munţii Antiliban) cu dimensiuni de 134 m x 113 m alcătuită din blocuri de piatră de 25 x 4,6 x 4,6 m cu greutatea medie de 0,75 tone şi cu greutatea maximă de 2 000 tone;

* desenele în care apar vehiculele spaţiale nepământene (Ellora – India), pe vase străvechi de bronz (provincia chineză Yuaman şi din San Salvador, în descrierile din Ramayana – India, în picturile icoanelor din Biserica lui Bucur, biserica Sfântul Spiridon din Bucureşti şi Biserica Domnească din Târgovişte, în mânăstiri din Iugoslavia, în picturile din Catedrala Gotică din Cuenca (Spania), în tablouri ale pictorilor celebri cum sunt: Filipo Lippi din secolul XV, pictorul veneţian Carlo Crivelli din secolul XV, pictorul flamand Bert De Gelder din sec. XVIII, aflat sub îndrumarea artistică a lui Rembrandt.

* desenele rupestre din peşterile de la Tassili (Sahara), din grota Altamira (Spania) a căror vechime este de 20 000 de ani, picturi murale dintr-o peşteră din munţii Kimberley – Australia cu o vechime estimată la 10 000 – 30 000 de ani, picturile din peşterile din Uzbekistan şi din munţii Pirinei; toate reprezintă obiecte zburătoare şi figuri paleoastronautice;

* Desenele şi basorelieful de pe lespedea funerară din piramida de la Palenque (Mexic) în care sunt înfăţişate rachete.

* marile statui din Insula Paştelui (insulă vulcanică situată la 3 000 de km de coastele statului Chile, cu o populaţie de maximum 3 000 de suflete); unele statui cântăresc 50 de tone şi au mai mult de 20 m înălţime. Reprezentările uriaşe (statuile) numite Moai nu au fost niciodată sculptate acolo, ci transportate după realizarea lor; trăsăturile capetelor nu seamănă cu nici o rasă de pe Pământ. Probabil că această insulă a fost, cândva, unul din locurile înalte ale lumii şi, poate, un punct de contact cu alte civilizaţii nepământene; altfel: de ce acolo, de ce statui uriaşe, cum altfel s-au sculptat şi transportat? ( istoricul Francis Mazière)

* Figurile colosale de la Cambridge (Anglia) care se consideră a fi dispuse ca un marcaj special de semnalizare aero care nu se pot vedea plastic decât de la foarte mare înălţime;

* Coloana Ashoka din complexul Qutub Minar din Delhi, India, aflată în curtea templului mare din Delhi (India), veche de 4 000 ani, făcută un bloc de fier masiv. Până în prezent coloana nu prezintă nici o urmă de alterare sau ruginire, rămânând tot timpul inoxidabilă ;

* Poarta Soarelui monolitul de 9 tone şi înalt de 3 metri de lângă Tiahuanaco (Oraşul Morţilor) – lângă lacul Titicaca - din Peru al cărui frontispiciu poartă, în basorelief, inscripţii hieroglifice, care, după ce a fost descifrate au relevat un calendar foarte complex care provenea dintr-o epocă mult anterioară epocii terţiare şi care corespunde cu ciclurile planetei Venus.

* Drumurile incaşe de pe platoul peruvian Nazca din Peru situat pe un înalt pisc andin, care nu duc nicăieri, sfârşindu-se toate, brusc, pe buza prăpastiei; acestea capătă forme uluitoare privite de la mare altitudine şi s-a concluzionat de cercetători că există un raport direct între traseele lor şi traiectoriile diferiţilor aştri sau că indică precis poziţia unor constelaţii.

* Capetele din jungla mexicană foarte fin sculptate în bazalt, de 3 metri înălţime, fiecare de 20 tone, transportate pe o distanţă de peste 100 km, într-o epocă în care olmecii (popor din protoistorie) nu cunoşteau nici roata, nici leagănul de transport, nici utilizarea metalelor (drept unelte); în prezent, cu unelte de oţel, bazaltul se lucrează foarte greu. Un astfel de cap poartă o stranie cască rotundă, aplatizată ce seamănă cu o cască pneumatică din zilele noastre.


[modifică] Anomalii geologice şi meteorologice.

Au existat pe Terra mari anomalii geologice care, până în prezent nu au putut fi explicate, elucidate prin / de teoriile clasice cunoscute, cu toate strădaniile oamenilor de ştiinţă. Aceste fenomene geologice neexplicate, presărate în timp şi spaţiu de-a lungul evoluţiei planetei Pământ, sunt consemnate a fi petrecute începând din perioada protoistorică în marile cărţi ale omenirii (Biblie, Coran, Ramayana etc.) cât şi in istoriografia modernă şi contemporană care consemnează inclusiv anomaliile petrecute în contemporaneitate. Astfel:

* Există în regiunea Tungusk – Rusia, de-a lungul fluviului Ienisei un teritoriu cu o rază de cca. 100 km în care pădurea (taigaua) a fost devastată, iar vegetaţia a fost arsă pe o rază de 48 km. La data de 30 iunie 1908 locuitorii au văzut un glob imens de foc şi imediat au auzit o explozie a cărei undă de şoc a fost înregistrată până şi de seismografele din Anglia; s-a constatat o căldură de 1 000 °C care a fost determinată şi la 60 km distanţă precum şi o trepidaţie corespunzătoare unui cutremur de pământ înregistrată la o distanţă de 960 km iar norii radioactivi au fost observaţi la Londra. Până de curând s-a acreditat ipoteza unui meteorit, însă nu s-a descoperit nici un crater, nici o urmă de corp venit din spaţiul extraterestru.

Locuitorii au murit ulterior de boli necunoscute în epocă, prezentând aceleaşi simptome cu cei expuşi mai târziu radiaţiilor atomice. Locuitorii au declarat că au văzut pe cer o ciupercă uriaşă; explozia din teritoriul Tungusk a echivalat cu 300 mil. tone combustibil.

S-a emis ipoteza că o navă spaţială de pe altă planetă a aterizat / s-a distrus în taigaua rusă.

* În Noul Quebec din Canada, s-a descoperit în anul 1950 un crater cu o rază de 108 m şi de 1215 m adâncime – denumit Pământul lui Cain – fără a se depista urme de meteoriţi. Pe malul lacului format în acest crater , s-a constatat o anomalie magnetică, datorată unei materii străine, nepământene. Craterul are dimensiunile celui din Siberia (Tungusk), ceea ce alimentează ipoteza unui accident spaţial, a exploziei unei nave extraterestre.

* În deşertul Gobi (Rusia) şi în deşertul din vestul S.U.A. peisajul dezolant lasă loc ipotezei unui cataclism nuclear. Pădurea pietrificată (aflată în Parcul Naţional din Arizona – S.U.A.) are arbori enormi deveniţi piatră, trunchiuri în culori vii asemenea pietrelor preţioase care nu lasă nici o îndoială asupra unui imens cataclism petrecut cu 100 de milioane de ani înaintea erei noastre; nu se poate explica acest fenomen geologic. Manuscrisele mexicane consemnează „un foc venit din cer care smulge ochii, carnea şi intestinele”. Explozie nucleară!?


[modifică] Concluzii ale unor analize şi realităţi.

La aceste categorii de dovezi, se adaugă şi concluziile unor analize minuţioase ale unor fapte şi realităţi concrete care atestă ipoteze paleoastronautice. Sunt avute în vedere:

- artefacte misterioase pe care ştiinţa de astăzi nu le poate explica;
- trepanaţii craniene;
- prelucrări metalice miraculoase;
- freze de mare precizie;
- cunoştinţe astronomice, matematice şi terapeutice ce uimesc prin exactitate şi calitate, compatibile numai cu nivelul ştiinţei noastre moderne;
- folosirea unor energii neconvenţionale neimaginate în prezent;
- transportul şi asamblarea în opere unice de cantităţi imense de piatră;

toate acestea petrecute şi folosite cu zeci de mii de ani în urmă, sunt tot atâtea argumente pentru cei ce susţin existenţa pe pământ a extratereştrilor, despre o imixtiune străină, despre un aport extern de inteligenţă.

Monumente de literatură, artă, geografie şi teologie – cu autori ca Platon (descrie Atlantida), Lucanus ( are afirmaţii exacte, precise referitoare la clima şi la coordonatele antarctice), Dante (scrie despre unele constelaţii ale emisferei australe), Swift (a determinat numărul, orbitele, dimensiunile şi vitezele sateliţilor planetei Marte) şi alţii care au făcut aceste afirmaţii exacte despre nişte adevăruri descoperite mult mai târziu.

Un element comun scrierilor şi legendelor scrise şi orale îl constituie descrierea unor catastrofe planetare, catastrofe ce pot fi naturale – ciocnirea pământului de către asteroizi, comete, alte corpuri cereşti, dar şi provocate de vizitatorii Pământului din motive rămase necunoscute.


În Pakistan se găsesc ruine ale unor oraşe mari şi complexe care se atribuie a fi fost ale Imperiului Rama, care s-a dezvoltat acum aproximativ 17 000 de ani; acest imperiu a existat cu câteva mii de ani după presupusul început al civilizaţiei atlante. Un episod din poemul naţional indian Mahabhara este invocat drept dovadă a presupunerii că a existat un război între Civilizaţia Atlantă şi Imperiul Rama în care s-au folosit arme nucleare. În acest poem se descrie „un uriaş mesager al morţii care a transformat în cenuşă întreaga rasă”; „un singur proiectil având puterea întregului univers”, „după câteva ore toată hrana era infectată”. La Mohenjo-daro, unul din oraşele Rishi ale Imperiului Rama, excavaţiile arheologiice au scos la iveală schelete care zăceau pe străzi ca şi cum un dezastru apocaliptic s-ar fi abătut peste oraş, schelete radioactive, cele mai radioactive resturi umane de la tragedia de la Hiroşima.

Surse paraistorice cum sunt:

-Simbolurile;

- Calendarele criptice (rituale) egiptean, asirian, indian şi mayaş; calendarele se referă la marile catastrofe din sistemul nostru solar – cunoscute sub numele generic de potop. Se adaugă ca dovezi spirituale: Vechiul Testament, Biblia, Talmudul, vechile scrieri budiste, incaşe, aztece, sumeriene, chineze etc. care au aceiaşi idee comună de începuturi ale credinţei stirpei lor.

-Mitologiile greacă şi romană, legendele, miturile consemnate în scrierile anticilor, în Vechiul Testament, Biblie (consemnate ca Apocalipse), Coran, Talmud, Mahabharata şi Ramayana (epopei sanscrite – India – din sec. IV î. Ch.), vechile scrieri budiste, incaşe, aztece, sumeriene (locuitori cu o civilizaţie deosebit de avansată pentru acea perioadă ai teritoriului sumer aflat în ţinutul Mesopotamiei în mileniul IV – III î. Ch.), chineze, au aceiaşi idee comună referitoare la începuturile existenţei strămoşilor lor.

În toate sursele paraistorice precum şi în mitologii, legende şi mituri se fac referiri directe şi fără posibilitate de interpretări la fiinţe sosite pe calea aerului, din cer, răpiri de pământeni în alte lumi pentru examinare şi eventual iniţierea oamenilor, consideraţi mai dotaţi, cu unele cunoştinţe ce depăşeau cu mult nivelul de cunoaştere la acea vreme, vehicule spaţiale nepământene, altele asemenea. Aterizările şi decolările acestor vehicule spaţiale sunt descrise, cu evidenta sărăcie de cuvinte şi expresii proprie unei civilizaţii puţin evoluate, dar evident ca fiind foarte asemănătoare cu aterizările şi decolările actualelor navete spaţiale moderne.

În toate miturile şi legendele lumii se vorbeşte despre „giganţi”, „zeii albi” care au venit de pe alte planete ca să-i civilizeze pe pământeni. Astfel, un istoric francez pe nume Francis Meziere, a studiat tradiţiile locuitorilor Insulei Paştelui referitoare îndeosebi la colosalele statui. Indigenii au spus că secretele existenţei acestor statui – cele mai vechi din perioada arhaică – au fost pierdute şi nu mai există Mana. Mana este o forţă vitală, magică, ascunsă, pe care iniţiaţii ştiau pe timpuri să o controleze. Cei ce au sculptat Moai (reprezentările uriaşe din Insula Paştelui) dispuneau de tehnici secrete care le permiteau, prin intermediul unei energii vibratoare, a „manei” să mişte şi să sculpteze statuile. Aceste lucrări au fost aduse prin aer, „zeii albi” dirijând deplasarea cu ajutorul unui baston care trimitea o lumină roşie foarte puternică. Insula Paştelui, ca toate insulele Polineziei constituiau un continent locuit de ari, oameni foarte înalţi şi puternici rezultaţi din fecundarea femeilor localnice de către „zeii albi”.

Existenţa uriaşilor, giganţilor s-a demonstrat şi prin descoperirea, în Franţa, a scheletului unui om ce trăise în secolul I, ce era înalt de 25 picioare ( 7.62 m ! ), precum şi prin existenţa în mai multe locuri din lume a monumentelor ciclopeene cum ar fi: obiecte de piatră (folosite, nu ustensile simbolice) găsite în Moravia a căror dimensiune depăşea 3-4 m şi care cântăreau peste 15 kg fiecare; la Tiahuanaco, în Peru, s-a descoperit un oraş întreg construit pe măsura unor oameni a căror statură normală era de aproximativ 3-4 m.

Un astronaut de pe Apollo 14 susţine că extratereştrii i-au contactat pe oameni în mai multe rânduri, însă guvernele au ascuns acest lucru

Extratereştrii i-au contactat pe oameni de mai multe ori, însă guvernele au ascuns adevărul timp de peste 60 de ani, susţine cel de-al şaselea astronaut care a păşit pe Lună, citat de Daily Mail.
Foto (1)
Un astronaut de pe Apollo 14 susţine că extratereştrii i-au contactat pe oameni în mai multe rânduri, însă guvernele au ascuns acest lucru Vezi Galerie Articol

Astronautul de pe Apollo 14, dr. Edgar Mitchell suţine că a ştiut de vizita unor OZN-uri pe Pământ, în timpul anilor în care a lucrat la NASA, însă de fiecare dată ele au fost ascunse.

Dr. Mitchell, azi în vârstă de 77 de ani a declarat într-un interviu la radio că acele surse de la agenţia spaţială care au luat contact cu extratereştrii i-a descris ca fiind "fiinţe mici, care arată ciudat pentru noi".

El a mai spus că adevăraţii extratereştrii sunt foarte similari cu imaginea tradiţională pe care oamenii au creat-o până acum pentru ei, şi anume au o siluetă mică, un cap mare, şi ochii de asemenea foarte mari.

O comparaţie la nivel de tehnologie între cele două lumi, este cu siguranţă în defavoarea noastră, susţine astronautul. Potrivit acestuia, tehnologia oamenilor "nu este, nici pe departe atât de sofisticată ca a lor", iar "dacă ei ar fi fost ostili, noi am fi dispărut de mult timp".

Edgar Mitchell, alături de comandantul navei Apollo 14, Alan Shepard, deţine recordul pentru cea mai lungă plimbare pe Lună, cu o durată de nouă ore şi 17 minute, în timpul misiunii lor din 1971.

''Se întâmplă să fi fost suficient de privilegiat să aflu că am fost vizitaţi pe această planetă şi că fenomenul OZN-urilor este real. A fost foarte bine acoperit de către toate guvernele, timp de 60 de ani, dar încet-încet aceste informaţii au ieşit la iveală, iar câţiva dintre noi am fost privilegiaţi să fim înştiinţaţi cu privire la aceste lucruri'', a declarat Edgar Mitchell.

Oficialii NASA au negat imediat comentariile lui Mitchell. Într-un comunicat oficial, purtătorul de cuvânt al agenţiei spaţiale americane a declarat că ''NASA nu urmăreşte OZN-uri. NASA nu este implicată într-o activitate de acoperire a existenţei extratereştrilor pe această planetă, sau oriunde în Univers''.

''Domnul Mitchell este un foarte bun american, dar noi nu îi împărtăşim opiniile pe acest subiect'', au încheiat oficialii NASA.

Cititi documente rupte din cele mai controversate dosare ultra secrete ! NASA

Pentru a parcurge distante astronomice , extraterestrii trebuie sa fie foarte rabdatori sau sa dea dovada de ingeniozitate . Natura le poate oferii o alchimie spatio-temporala , relativitatea generalizata . Enuntata in 1915 de Albert Einstein , aceasta teorie este de o bogatie conceptuala fara egal . Fizicienii numesc aceste posibilitati ciudate fizica " exotica " . Ideea de baza consta in utilizarea uimitoarei geometrii a Universului , cunoscuta sub numele de curbura spatio-timpului . De la Einstein , stim ca spatiul seamana mai mult cu o tablas ondulata decat cu un covor plan . Pentru a se deplasa de la un punct la altul al acestui Univers , lumina si materia urmeaza in mod obligatoriu profilul lui ondulat . Oare extraterestrii au gasit mijlocul sa sape tunele in Universul (ondulat) , si sa-si treaca prin ele navele , ca un tren care trece prin munte ? Problema are sens chiar si pentru noi pamantenii . Ar exista in spatiu "gauri de vierme" - acesta este numele oficial care ar corespunde acestei descrieri . Aceste gauri cuidate , care masoara cam 10 la -13 cm si nu traiesc decat 10 la -20 secunde , nu sunt stabile in spatio-timp , caci , ca si tunelele minelor , ele se prabusesc sub propria greutate ( presiune gravitationala) . Oare extraterestrii au reusit sa construiasca "structuri de sustinere" pentru a evita prabusirea tunelelor ? Gaurile de vierme sunt formate din energie gravitationala produsa de prabusirea unei stele supermasive in ea insasi . Conform relativitatii generalizate , densitate unui corp curbeaza spatiul . Cu cat o stea este mai densa , cu atat mai mult "scobeste" " covorul " tridimensional al spatiului ( ca o bila de biliard pe un cearceaf intins ) . Dincolo deo densitate critica , steaua "perforeaza covorul" : atunci apare o gaura neagra , care ea insasi poate da nastere unei gauri de vierme . Gaura neagra ar fi intrarea unei gauri de vierme . Construirea unei "schele" in interiorul gaurii de vierme inseamna - in termeni gravitationali - tapisarea interiorului gaurii cu energie negativa , adica un camp respingator care se opune campului atractor al gravitatiei . E vorba de faimoasa antigravitatie care , provoaca un efect de respingere intre doua mase si anuleaza atractia gravitationala exercitata de o planeta sau de oricare alt corp solid . Cercetatorii pamanteni au reusit deja sa obtina energie negativa la scara microscopica ( efectul Casimir ) , dar nu se stie daca poate sa existe la scara macrscopica . Or , trebuie ca tunelul sa aiba un diametru mai mare decat cel al navei . Din nefericire , gaurile de vierme si energia negativa , apeleaza la o fizica necunoscuta noua , aflati la jumatatea drumului intre relativitatea generalizata si fizica cuantica . Pentru a parcurge cu repeziciune distante mari , extraterestrii dispun si de alt mijloc : ar putea sa se foloseasca de caracteristicile de expansiune ale Universului . Doua regiuni ale Universului se departeaza una de cealalta cu o viteza proportionala cu distanta lor , chiar daca , local , ele sunt imobile ( spatiul se dilata ) . Astfel , spatiul din jurul galaxiei noastre se misca cu viteza luminii fata de alte spatii sutuate la 15 miliarde de ani lumina de el . Expansiunea consta intr-o miscare , nu a materiei sau a luminii , ci a cadrului spatio-temporal care le contine . Consecinta surprinzatoare : in acest cadru , limita vitezei luminii nu mai e indispensabila . Este suficient ca doua regiuni sa se afle la o distanta de peste 15 miliarde ani-lumina pentru ca ele sa se deplaseze , una fata de alta , cu peste 300.000 km/sec ! Daca extraterestrii stapanesc spatio-timpul , ce-i impiedica sa creeze o expansiune artificiala in jurul navei lor ? Precum o plansa de surf , nava ar fi atunci dusa de valurile de expansiune cu o viteza superluminica , ramanand insa imobila fata de lumina si de materia locala . Asta ar implica fara indoiala punerea la puncta unei tehnologii apte sa creeze fascicule coerente ( ca laserele ) de energie gravitationala , pentru a modela curbura spatiala ! Un alt mod de calatorie , este teleportarea ilustrata in serialul Star Trek . E vorba de a transforma in graunte de lumina atomii care compun un corp ( indiferent de corp ) . Acesti fotoni strabat spatii incomensurabile cu viteza luminii , fara probleme de energie . La sosire recumpunandu-se corpul initial . Ramane o problema esentiala . Care e , in ceea ce priveste informatia , numarul de date necesare recompunerii unui corp ? Trebuie mai intai sa se cunoasca pozitia fiecarui atom in corp precum si stadiul lui de energie , ceea ce ar insemna , pe putin , echivalentul unei pagini de text pentru fiecare atom . Deoarece nu cunoastem caracteristicile fizice ale extraterestrilor , calculele noastre se bazeaza pe date umane . Numarand 10 la puterea 28 atomi pentru fiecare fiinta umana , informatia ar ocupa o carte cu 10 la puterea 28 pagini ! Asta ar insemna mai mult decat toate textele scrise de la descoperirea scrisului ! Chiar daca stocam aceste date sub forma de biti , pe dischete , ar fi nevoie cam de 10 milioane de ani pentru inregistrarea lor , si tot atata timp pentru citirea acestora ! Pe scurt , pentru teleportarea unui singur om ar fi nevoie de vreo 20 de milioane de ani ! Si asta nu e tot ! Pentru a transforma in lumina fiecare atom al corpului omenesc ( sau umanoid ) , ar trebui sa se foloseasca o energie echivalenta cu 1500 de bombe cu hidrogen de o mega tona fiecare ! In fine , teleportarea este o problema aproape fiziologica . Spiritul si memoria vor fi oare recunoscute in acelasi timp cu corpul ? Pana la urma , poate ca aceste probleme plauzibile pentru noi numai teoretic , ar putea sa fie o nimica toata pentru fiinte mult mai evoluate decat noi . Ajunsi in apropierea planetei albastre , extraterestrii se vor confrunta cu o problema grava : vidul cosmic ii succed miliardele de atomi si molecule ale atmosferei noastre . Ca si cum ai vrea sa faci o pasare sa zboare prin apa marii . Extraterestrii trebuie obligatoriu sa se adapteze gravitatiei si straturilor dense de aer . Numai ca OZN-urile observate se deplaseaza fara zgomot , ultra-rapid si par sa sfideze legile elementare ale gravitatiei ! Sa luam unul dintre exemplele cele mai cunoscute si sa incercam o explicatie stiintifica . La 8 ianuarie 1981 , pe la orele 17 , un sef de atelier pensionar care lucra in gradina , la Trans-en-Provence (Franta) , a zarit o nava , avand forma a doua farfurii rasturnate una peste alta . Trecand pe deasupra copacilor , nava a aterizat la cativa metrii de el , cu un zgomot metalic infundat . Fara sa-i fie frica , martorul s-a apropiat de aparat . Acesta , s-a ridicat atunci de pe sol , scotand un suierat usor , si si-a luat zborul cu o viteza fenomenala in directia nord-est ! Jandarmii si expertii de la GEPAN au sosit curand la fata locului si au gasit pe sol o urma circulara in forma de coroana . Analizand lucerna salbatica din vecinatatea urmelor , laboratorul de toxicologie vegetala a constatat ca sistemul lor fotosintetic a fost modificat . Vegetatia suferise un traumatism ! Forma navei , modul de deplasare si absenta zgomotului de motor sunt tipice pentru descrierile de OZN-uri . Numerosi martori vorbesc de o stare de soc fizic ( cand sa-u aflat in apropierea unui OZN ) , de oprirea motorului masinii si noaptea , de halouri luminoase in jurul obiectului ! Alta enigma este levitatia OZN-urilor despre care se relateaza atat de des . Trebuie sa recunoastem ca acest fenomen NU are o explicatie stiintifica clasica . Trebuie deci sa se faca apel la antigravitatie . Iesind dintr-o gaura neagra , navele s-ar imobiliza opunandu-se gravitatiei terestre . Pana la urma , numai extraterestrii care vor sti sa stapaneasca legile naturii vor putea sa intreprinda invazia atat de des anuntata ! Pentru pamanteni insa , aflati in zorii secolului XXI , vizita lor ramane un mister la care stiinta aduce raspunsuri foarte putine !

Dilatarea timpului in spatiu

Dilatatia timpului
------------------------

Acest efect , descris pentru prima oara de Albert Einstein (1879-1955) in anul 1905 , ar avea o mare influenta asupra echipajului unei nave cosmice care ar zbura cu viteza luminii ( c = 300.000 km/sec ) . Timpul pentru astronauti sa-r scurge , comparativ cu al oamenilor de pe pamant , mult mai incet . Si aceasta cu atat mai mult cu cat zborul cosmic ar avea o durata mai mare . Micul tabel care urmeaza va poate explica :
---------------------------------------------------------------
10 ani de zbor stelar = 25 de ani pe pamant
---------------------------------------------------------------
15 ani de zbor stelar = 80 de ani pe pamant
----------------------------------------------------------------
20 ani de zbor stelar = 270 de ani pe pamant
------------------------------------------------------------------
25 ani de zbor stelar = 910 de ani pe pamant
------------------------------------------------------------------
30 ani de zbor stelar = 3100 de ani pe pamant
--------------------------------------------------------------------
Exista numeroase mituri pe intregul pamant care fac descrieri uluitoare prin asemanarea lor , despre asemenea evenimente : persoanele care au fost luate de "zei" numai pentru scurt timp , la intoarcere nu sa-u mai putut intalnit cu neamurile sau prietenii lor . De unde provine oare aceasta stiinta despre fenomene care apar doar atunci cand o nava cosmica ar atinge viteza luminii ?

Aparitii in Triunghiul Bermudelor si distorsiunea timpului

Zona misterioasa unde se pierd nave si avioane este cuprinsa intre Florida, Arhipelagul Bermude si Porto Rico a fost denumita Triunghiul Bermudelor. S-au lansat numeroase ipoteze, de la cele mai serioase pana la cele mai fanteziste. Iata unele dintre ele: variatii subite ale nivelului marii eruptii vulcanice submarine, furtuni sau gauri in ocean care inghit navele si avioanele acte de piraterie, fenomene de disociere a materiei printr-un efect de rezonanta acustica, rapiri efectuate de extraterestri, brusca eliberare de gaz aflata pe fundul marii ca urmare a unei activiatti seismice.

Dar ceea ce este mai putin cunoscut sau mediatizat, sunt aparitiile care se semnaleaza regulat in aceasta regiune. Ele sfideaza logica si par sa puna in discutie conceptia noastra despre spatiu, timp si materie.

Aparitii stranii. La 17 februarie 1935, un avion fantoma a plecat in tacere in ocean in larg la Daytona Beach, in prezenta a sute de martori. In acel loc marea nu este foarte adanca si au fost declansate imediat cercetari. Dar nu s-a gasit nici o epava si nu a fost declarat nici un avion disparut. In cursul lunii iulie 1975, un grup de oceanografi au traversat o furtuna magnetica. Jim Thorne a vrut sa filmeze aceste descarcari enorme de energie insa la developare, fotografia a aratat, dincolo de o stralucire, o nava cu panze patrate, in timp ce in acea zi, nici o nava nu se afla acolo. John Sander, steward pe Queen Elisabeth 1, a vazut un avion mic, a zburat aproape razant cu suprafata marii in apropiere de pachebot. Un ofiter si un alt marinar au fost si ei martori la acest eveniment. Nava s-a oprit si a trimis o salupa dar salvatorii nu au reperat nici un fel de stricaciune.

Distorsiuni ale timpului. Una dintre intamplarile cele mai stranii a fost traita de Helen Cascio. S-a imbarcat pentru un zbor spre Tuk Island la comanda unui Cessna 172, cu un pasager la bord. La ora prevazuta pentru sosire, un avion Cessna 172 se invartea deasupra insulei insa a plecat fara a ateriza. La sol avionul a fost zarit si chiar au fost capturate mesajele pilotului insa ea nu parea sa auda nimic. "Nu inteleg nimic. Trebuia sa vad orasul, aeroportul. Dar, acolo jos nu este nimic. Este complet desertic!" Turnul de control a incercat sa ia contact cu pilotul insa acesta parea orb si surd. Controlorii de trafic aerian, au vazut brusc avionul facand o curba larga si disparand intr-un banc de nori din care nu a mai iesit niciodata. Totusi, acest avion era cat se poate de real si pilotul isi anuntase aterizarea dandu-i identificare turnului de control. Dupa cum a declarat Helen Cascio, insula avea un aer de desert total ca in perioada cand omul nu contruise nici orasul nici aeroportul. Parea o insula pustie! Oare acel avion misterios revenise din alte secole? Era vorba de o iluzie temporala sau de o distorsiune de timp cat se poate de reala?

Triunghiul Bermudelor. Marea a aparut acum 4,5 miliarde de ani. Ea a fost leaganul vietii si elementul care a permis aparitia si dezvoltarea intregii vieti pe Terra. Cu toate acestea oceanul este ultima regiune neexplorata a planetei. Incepem sa intrezarim fenomenele fizice care se produc pe fundul marilor de decenii. Misterul Triunghiului Bermudelor face cu siguranta parte din aceste fenomene naturale. De secole, acest triunghi blestemat este teatrul unor accidente care se produc regulat si parca non stop. Gratie procesului tehnologic acum putem avansa ipoteze fiabile privind aceste misterioase disparitii de avioane si de nave.

Disparitii in cursul secolului XX. S-au inregistrat aproape 100 de disparitii in interiorul Triunghiului Bermudelor. Trebuie subliniat insa ca s-au produs accidente insa si in zonele invecinate. Dintre ele doua disparitii permit sa se ajunga la o solutie stiintifica. In 1961, Albatross, o nava scoala, a disparut subit in largul Floridei luand cu ea 6 din cei 19 membri ai echipajului. Dupa spusele supravietuitorilor, velierul a fost prins intr-o furtuna de o incredibila violenta. In fapt, acest fenomen nu are nimic extraordinar. Numai ca in acea zi, pana atunci, timpul fusese frumos. Velierul inainta pe o mare calda, cand, deodata, o rafala de vant l-a rasturnat. Acest lucru a durat cateva minute apoi marea a redevenit calma. Marinarii au denumit acest fenomen imprevizibil "vijelia alba". La 5 decembrie 1945, s-a produs o disparitie inexplicabila. 5 avioane apartianand flotei aeronavale americane, au plecat din Florida si au disparut fara a lasa nici o urma. Imediat, marina a trimis un avion de salvare care a a explodat in plin zbor. Ancheta nu a permis sa se gaseasca resturile acestuia. Daca el ar fi explodat, acest lucru nu s-ar fi datorat unei rafale violente, sustin martorii.

Misterul "vijeliei albe" este pe punctul de a fi rezolvat ca urmare a prabusirii unui avion in 1975. In acea zi, o rafala descendenta s-a produs chiar in momentul in care avionul a survolat aeroportul. Ea a antrenat o violenta turbulenta atmosferica. Cateva secunde mai tarziu avionul s-a prabusit. Acest vant violent se numeste rafala descendenta si de fapt este o adevarata avalansa de aer care cade dintr-o data dintr-un nor. Vantul care sufla cu peste 300km/ora poate fi absolut distrugator. Fenomenul nu dureaza niciodata mai mult decat cateva minute si seamana mult cu o vijelie alba descrisa de marinari. Studiul afirma ca acest fenomen se produce si in mare. Sub efectul soarelui, energia termica, apele se ridica in atmosfera si antreneaza formarea de cumulo nimbus, deasupra arhipelagului Bermude si pana la Golful Mexic. Cel mai mare dintre aceste cumulo nibus inmagazineaza o vasta energie termica provenind din mare. Astazi se stie ca ele provoaca rafalele coboratoare atat de devastatoare.

Un accident care dezvaluie realitatea. Daca rafalele coboratoare pot sa scufunde orice o nava, chair si pe cea mai mare, in schimb ele nu pot provoca nicio explozie. In mod curios, un accident care a avut loc la o statie de foraj petrolier a permis sa se stabileasca o ipoteza destul de fiabila. In timpul unui foraj a avut loc o explozie si un incendiu a ravasit statia. S-a stabilit ca importante cantitati de metan au scapat din subsolul marin si au urmat la suprafata pentru a lua foc. Acest gaz care urca in forta poate usor sa transforme o platfornma petroliera in scrum. Conform oamenilor de stiinta, iata un scenariu care ar fi dus la disparitia avioanelor: in platorul continental, la peste 500 metri adancime la o temperatura inferioara de 5 garde celsius, hidratul de metan ramane stabil. Cand fundul marii se fragmenteaza sunb efectul unui seism, de exemplu, scapa importante cantitati de metan. Hidratul de metan urca la suprafata apei in tromba. Un vas poate fi astfel prizonier intr-o asemenea mare. El isi peirde flotabilitatea si se scufunda. Cand aceste volume importante de metan ating suprafata apei, gazul, mai usor decat aerul, urca in atmosfera. Cand motorul avionului intra in contact cu metanul, gazul ia foc si aparatul explodeaza. Adevarul se gaseste aici. Putem sa spunem oare ca disparitile misterioase din faimosul Triunghi la Bermudelor nu au de a face cu activiati paranormale? Oamenii de stiinta se abtin sa ofetre o concluzie certa. Totusi, un fapt este calr: atat de multe disparitii in aceata zona nu se pot explica rational.

Descoperirea unei planete similare cu Terra in afara sistemului nostru solar

O noua planeta similara, in conformatia Terrei a fost descoperita de un grup de astronomi gratie unei retele de telescoape raspandite in lume, a anuntat observatorul european austral (ESO). Noua planeta a fost botezata OGLE-2005-BLG-390 Lb, se invarte in orbita in jurul unei stele rosii de 5 ori mai prin mare decat Soarele, situata la aproximativ 20.000 de ani lumina, nu departe de centrul Caii Lactee.

Planeta seamana cu Terra in special prin marimea si compozitia sa chimica. In ceea ce priveste masa, ea este mai aproape de Terra decat de oricare palneta. In centrul sau, este formata din roca, ceea ce o face la fel de asemanatoare. Planeta OGLE se gaseste la o distanta de 3 ori mai indepartata decat steaua sa de referinta, decat Terra de Soare si are nevoie de 10 ani pentru a-i face ocolul. Temperatura la suprafata sa este de circa 220 grade celsius. Aceasta descoperire arata ca acest tip de planeta rece, compusa fara indoiala din roca si gheata, este mai frecvent decat gigantica precum Jupiter.

Sfera misterioasa

In 1974, Antony Boz, locuitor din George Island (Florida), a descoperit o sfera din metal care i-a uimit pe specialistii care au examinat-o. Ea cantarea 10 kg, avea un diametru de 20 cm si se comporta intr-un mod straniu. Cand era deplasata, sfera mergea pana la un anumit punct, apoi revenea, apoi pleca intr-o alta drectie, apoi revenea la punctul sau de plecare, apoi pleca din nou, si astfel pana facea 12 miscari consecutive. Expertii care au examinat-o au remarcat ca aceasta emitea unde radio si ca era inconjurata cu un camp magnetic. Dupa ce a fost trecuta printr-un camp de raze X, ele s-au dovedit neputincioase sa dovedeasca originea acestei sfere misterioase.

Nibiru sau planeta X

Dupa descoperirea planetei Pluto in 1930, astronomii si-au dat seama rapid ca primele teorii privind influentele ipotetice ale unei asemenea planete pe orbitele lui Uranus si Neptun nu sunt validate doar de simpla existenta a lui Pluton. In 1946, Francis M.E. Sevin sugera existenta unei planete trans-neptuniene prin regruparea planetelor si asteroizilor neregulati Hidalge, in doua grupuri de corpuri interioare (Mercur, Venus, Terra, Marte, centura de asteroizi a lui Jupiter) si exterioare (Pluton, Neptun, Uranus, Saturn, Hidalgo), apoi a adaugat algoritmii in perioadele fiecarei perechi de planete, gasind o suma aproape constanta de circa 7,34.

Presupunand ca aceasta suma este valida pentru Mercur si presupunand o planeta trans-neptuniana, se ajunge la o perioada de aproxiamtiv 677 ani pentru Transpluton! Mai tarziu, el va calcula un ansamblu de elemente pentru Trans-Pluton: o distanta de 77,8 VA, o perioada de 685,8 ani, o excentritate de 0,3, o masa de 11,6 ori celei a Terrei. Drept urmare, in anii 70 calculatoarele devenind mai comune, a fost creat un model informatizat al acestei Planete X cum a fost numita (X de asemenea in sensul de 10 pentru a 10-a planeta).

S-a determinat ca planeta X ar trebui sa fie de 4-5 ori mai mare decat Terra. S-a calculat de asemenea forma si lungimea orbitei sale in jurul Soarelui cat si numarul de ani necesari pentru a completa o asemenea orbita. In ianuarie 1981 mai multe cotidiene relatau ca orbita lui Pluton indica faptul ca Planeta X exista. Un raport a aratat ca un astronom de la Observatorul Neval al SUA a indicat in timpul unei conferinte de la AAS ca regularitatile de pe orbita lui Pluton indicau ca sistemul solar contine a 10-a planeta.

In 1892 la NASA insasi recunostea oficial posibilitatea existentei planetei X, anuntand ca acolo este un obiect, dincolo de planetele cele mai indepartate. Un an mai tarziu, cu cooperarea NASA, un grup de astonomi au inceput un studiu detaliat al cerului cu ajutorul Infrared Astronomical Satelitte (IRAS). In toamna acestui an, IRAS a descoperit diverse obiecte deplasandu-se in vecinatatea sistemului solar dintre care 5 comete necunoscute, cateva comete pierdute, 4 noi asteroizi si un obiect enigmatic asemanator unei comete.

In istoria noastra gasim diverse mentiuni despre o asemenea planeta. Sumerienii o numeau a 12-a planeta sau Nibiru (planeta de trecere) si au un nume pentru a-i califica orbita de aproximativ 3600 de ani: un shar. Babilonienii o numeau Marduk, Regele Cerurilor si Marele Corp Celest; vechii evrei o numeau Globul cu Aripi datorita lungimii orbitei sale printre stele; grecii o numeau Nemesis (unul dintre numele sale cele mai curente) dar acest nume este dat mai degraba unei stele ipotetice ce insoteste Soarele; profetii au numit-o Steaua Albastra, Steaua Rosie, Mesagerul Inflacarat si Cometa Fatalitatii; vechii astronomi hindusi ii numeau orbita sa de 3600 de ani Treta Yuga si distrugerea pe care ea o cauzeaza Kali Yuga.

Intre 1977 si 1984, Charles Kowal a efectuat o noua cercetare sistematica a corpurilor necunoscute din sistemul solar, utilizand pentru asta telescopul Schmidt 48 de la Observatorul Palomar. In octombrie 1987 el a gasit asteroidul 1977 UB, mai tarziu numit Chison, deplasandu-se la o distanta medie de 13,7 UA, o perioada de 50,7 ani, o excentricitate de 0,3786, o inclinatie de 6,923 grade si un diametru de circa 50 km. In timpul cercetarii sale, Kowal a gasit de asemenea 5 comete si 15 asteroizi, dintre care Chiron, asteroidul cunoscut a fi cel mai indepartat in acea epoca. Kowal a gasit totodata 4 comete si un asteroid pierdut dar nu si a 10-a planeta. Concluzia sa a fost ca nu exista nici o planeta necunoscuta mai stralucitoare decat a 20-a magnitudine in cele 3 grade ecliptice.

Chiron a fost anuntat mai tarziu ca a 10-a planeta ce fost considerata ca un asteroid. Kowal a suspectat ca ar putea fi de natura cometara, si chiar a descoperit mai tarziu o scurta coada cometara. De fapt, in 1995, Chiron a fost clasata drept cea mai mare cometa cunoscuta. In 1992, s-a gasit un asteroid mult mai indepartat: Pholus. In acelasi an s-a gasit un asteroid in interiorul orbitei lui Pluton, apoi 5 asteroizi transplutonieni suplimentari in 1993 si cel putin 12 in 1994.

In acest timp, Pioneer 10 si 11 si sondele Voyager 1 si 2 au calatorit in exteriorul sistemului solar si au putut examina forte gravitationale necunoscute care puteau dezvalui alte planete, dar nu s-a gasit nimic. Sondele Voyager au adus mai multa precizie despre masele planetelor exterioare. Atunci ciclul datelor noi despre aceste mase sunt inserate in integrarile numerice ale sistemului solar, anomaliile pozitiilor planetelor exterioare au sfarsit prin disparitie.

Se pare ca cercetarea Planetei X a ajuns la capat. Acolo, s-a gasit o centura de asteroid exterior intre Neptun si Pluton. Corpurile trans neptuniene par sa formeze 2 grupe. O grupa compusa din Pluton, 1993 SC, 1993 SB si 1993 RO, au orbite excentrice si o rezonanta de 3:2 cu Neptun. A doua grupa, include: 1992 QB1 si 1993 FW, este usor mai externa si cu o excentritate mai degraba slaba.

SCHELETE SI OASE IMPOSIBILE

Printre amprentele misterioase pe care arheologii le-au gasit pe Terra se afla fosile “umane” aproape pretutindeni in lume cu care ne pun cu adevarat pe ganduri si ne lasa perplecsi.
Iata o succinta lista, prezentanta cronologic, cu ceea ce consideram ca merita intr-adevar atentia dumneavoastra, a acestor descoperiri absolut stranii.

1837 : resturi de pigmei
Schelete care masora 0,90 si 1,35m inhumate in cosciuge din lemn, au fost descoperite in Ohio in 1837. Alaturi de ele nu se afla insa niciun obiect pentru a permite datarea culturii acestor pigmei.
Numarul lor i-a facut pe oamenii de stiinta sa considere ca trebuie sa fi apartinut locuitorilor unor aglomerari umane considerabile.

1880 : cranii cu coarne
Cranii umane cu coarne au fost gasite pe un pamant funerar din Sayr (Pennsylvania). In afara de acestea si de arcade sprancenate, aceste schelete poseda o anatomie normala. Dar marimea lor era dincolo de medie, adica aveau circa 2,10m. Cercetatorii cred ca au fost inhumati in jurul anului 1200 e.n.
Aceasta descoperire este surprinzatoare. Unele dintre aceste oase au fost trimise la American Investigating Museum din Philadelphia.1888 : un rand dublu de dinti
Intr-un teren funerar din Minnesota au fost gasite sapte schelete care aveau un rand dublu de dinti la mandibulele superioare si inferioare, fruntea joasa si inclinata inapoi cu arcade mari proeminente. Ele au fost inhumati in pozitie asezata.

1911 : giganti roscati
In Nevada, minerii au intreprins in 1911 exploatarea unor depozite bogate de guano in grota Lovelock. Rapid, ei au dat peste vestigii indiene si mai ales peste o mumie de 1,98m inaltime, cu parul roscat. Legendele indienilor paiut vorbesc despre un trib de giganti roscati, numit Si-te-cah, candva dusmanii de moarte ai indienilor din regiune.
In 1912, Universitatea Berkeley din California si Societatea de istorie a statului Nevada, au trimis un om de stiinta pentru a cerceta locul. Din nefericire, exploatarea de guano a bulversat totul si nu s-au putut recupera decat cateva obiecte.
In cursul anilor urmatori, s-au descoperit alte fosile printre care femuri care au apartinut unor indivizi de cel putin 1,80m, o marime remarcabila pentru epoca si loc. Antropologii admit ca indienii roscati au existat in Vestul american. In acelasi timp, in nicio parte nu se face mentionarea unui popor de giganti roscati.

1921 : o rana enigmatica
La muzeul de istorie a Naturii din Londra se poate vedea un craniu de om de Neanderthal. Acest craniu vechi de peste 20.000 de ani, prezinta o rana stranie.
Pe partea stanga, se zareste net o gaura rotunda si neteda. Netezimea ranii ne lasa sa credem ca ea a fost provocata de un proiectil cu o foarte mare viteza, cum ar face-o un glonte.
In partea opusa a acestei rani, craniul este zdrobit ca si cum proiectilul ar fi iesit. Un expert in medicina legala din Berlin a estimat dupa examinare ca gaura era identica cu cea cauzata de un glonte.
Acest craniu a fost descoperit la 18m adancime in actuala Zambie. Descoperirea este cu atat mai stranie cu cat ea nu este unica. Craniul unui auroch, o specie de bou salbatic disparut de 17 secole, prezenta o gaura neteda de forma rotunjita, semanand de asemenea mai mult cu o rana de glont. Scheletul a fost descoperit in fosta U.R.S.S. Animalul a trait mai multi ani dupa ce a primit aceasta rana.

1932 : o mumie de copil
Autorii de aur din Wyoming au descoperit mumia unei fiinte de 35cm inaltime. Aceasta mumie este o dovada ca “micutii oamenii” in care credeau indienii nu era o simpla legenda.
Dar, in 1979, mumia a fost studiata dupa radiografiile luate de dr. Gerge Gill, profesor de antropologie. Acest corp mic era, a concluzionat el, cel al unui copil sau fetus, apartinand poate unui trib de indieni preistorici. Probabil ca acesta a fost atins de anencefalie, o malformatie congenitala care explica proportiile sale adulte.
1973 : doua schelete de 100 de miloane de ani
In statul american Utah, buldozerele au scos la lumina zilei doua schelete in perfecta stare. Ele au fost examinate de profesorul de antropologie J.P. Marwitt. In opinia sa, formatiunea in care au fost inhumate scheletele dateaza de cel putin 100 de milioane de ani. Oasele nu au fost nici sparte, nici deranjate si nu au fost transportate din acel loc de inundatii. Aparent, cele doua personaje au murit in acelasi loc unde s-au gasit scheletele lor. Avand un aspect relativ modern, fosilele nu au fost cele ale unor hominizi primitivi.
Ceea ce este misterios in aceasta poveste este ca osemintele au fost fotografiate si filmate apoi trimise la universitatea din Utah. Dar, nimeni nu a cunoscut rezultatele datarii. Se stie ca seful lucrarilor, Lin Ottinger, a recuperat osemintele lasate negligent, dintr-un motiv necunoscut de Marwitt.

Amprente misterioase
Nicio teorie nu poate fi considerata viabila daca nu se bazeaza pe probe solide. Printre anomaliile din lumea in care traim, amprentele si fosilele stranii ne obliga de a revedea cele mai solide convingeri ale noatre.
Printre aceste urme si aceste schelete incredibile, unele descoperiri nu pot fi respinse. Nu le putem explica, insa trebuie sa le intelegem. Le putem oare ignora? Aceste anomalii sunt prea numeroase pentru a fi tratate intr-un singur dosar. Sa patrundem deci in aceasta calatorie a imposibilului. Descoperile pe care vi le prezentam sunt clasate in ordine cronologica.
Amprentele trecutului
Amprente de 270 milioane de ani
Pe o placa de calcar , de pe malul vestic al raului Mississippi la Saint Louis, in 1817, George Rappe a gasit amprente stranii. Ele masurau 266 milimetri lungime, 101 milimetri latime. Aceste amprente au fost studiate de etnologul Henry R. Schoolcraft care a facut urmatorul raport in 1822 : “Degetele de la picioare erau foarte departate si amprenta piciorului se afunda asa cum se vede la oamenii obisnuiti de a face marsuri lungi fara incaltaminte. Amprentele sunt de o mare precizie. Ele arata detaliile musculaturii si umflaturile calcaiului si degetelor. Toate indiciile conduc la concluzia ca aceste amprente dateaza din epoca in care solul era destul de mobil pentru a le conserva prin presiune si ca ele sunt autentice”.
Dupa datare, acest calcar ar fi trebuit sa se intaresca acum aproximativ 270 de miloane de ani.

1880 : amprente in Carbonifer
In muntii Cumberland (Kentucky), o pista de carute a scos la lumina zilei un strat de gresie din Carbonifer. Acest strat, vechi de 300 de milioane de ani, a revelat o serie de amprente : amprente de urs, amprentele unui animal apropiat de un cal mare si amprente de picioare de oameni. Degetele lor erau net marcate. Aceste urme au fost studiate de profesorul J.F.Brown, de la Colegiul Berea.
1938 : zece amprente de picioare
Dr. Wilbur Burroughs, de la facultatea de geologie a Colegiului Berea, a anuntat in 1938 descoperirea a zece amprente de picioare umanoide, intr-o gresie carbonifera de la Rockcastle. Picioarele masurau 240 de milimetri in lungime si 152 milimetri in latime. Marimea pasilor era de 45cm. Nu a gasit nicio urma de coada sau de membre anterioare. Microfotografia si infrarosiile nu au aratat nicio urma de fasonare artificiala. Numaratoarea microscopica a grauntelor de nisip a indicat o compresie a solului sub amprente. Asta indica, fara contestare, ca a avut loc o presiune a unui picior uman, imposibil de reprodus prin sculptura.
Roca care purta amprentele a fost estimata la 250 de miloane de ani. Din nefericire, aceasta roca a fost distrusa.

1968 : cea mai veche amprenta din lume
Un colectionar amator de fosile a descoperit in 1968 amprenta unui picior incaltat cu o sandala care zdrobea un trilobit.
Daca aceasta amprenta este ceea ce pare a fi, ea ar data de 300-600 milioane de ani. Amprenta a fost descoperita la Antilope Spring (Utah, S.U.A.). Sandala care zdrobeste un trilobit masoara 262 milimetri in lungime si 77 in latime. Calcaiul este putin mai uzat decat talpa.
La 20 iulie 1968, dr. Clifford Burdick, geolog la Tucson, a acceptat de a veni pe sit. El a descoperit la randul sau, intr-un strat de sist, amprenta unui picior de copil. El a aratat aceasta amprenta la doi geologi si la un paleontolog. Unul dintre geologi a admis ca ea a parea a fi cea a unui fiinite umane, dar paleontologul a respins descoperirea. Niciun om de stiinta nu a acceptat de a studia aceasta amprenta.
1971 : amprenta si vulcan
Amprenta unei fiinta umane parand a fugi de o eruptie vulcanica in directia fluviului Gediz, a fost descoperita in cenusa vulcanica in 1771 in Turcia.
Institutul de cercetare mineralologica din Ankara, a evaluat varsta cenusei la 250.000 de ani. Laboratorul medico-legal din Suedia a declarat amprenta de origine umana. Nimeni nu stie insa carui tip de umanoid apartine aceasta amprenta.

1976 : urme de picior si de dinozauri
Se pot observa pe fundul raului Paluxy (Texas, S.U.A.) urme de dinozauri. Autenticitatea acestor urme de-a lungul raului nu a fost contestata.
Geologul Jack Walper a masurat urma dintre amprente. El estimeaza ca aceasta a fost lasata de un dinozaur biped. In acelasi timp, acolo unde paleontologii nu mai sunt de acord, este ca aceste urme sunt insotite de amprente umane.
Se stie ca a fost dezvaluita o frauda. Mai multe persoane din regiune au declarat ca au sculptat amprente umane pentru a le vinde turistilor in timpul crizei din 1930.
Totusi, ei au declarat ca au realizat aceste copii plecand de la originale.
In 1976, Jack Walper si Jon Grun au explorat fundul acestui lac. Cu ajutorul unor diguri si pompe, ei au scos la suprafata amprente de dinozauri si de picioare umane. Ceea ce surprinde este ca amprentele erau scufundate . Ar fi trebuit deci de a lucra sub apa pentru a realiza amprentele false. Dupa observatiile lor, toate urmele prezentau pe conturul lor o perna insemnand ca corespunde presiunii unui picior, care se afunda in mal. Amprentele masoara in medie 455 milimetri in lungime si 125-175 milimetri in latime.
1931-1981 : amprente gigantice
In 1931, s-au descoperit amprente apartinand oamenilor in New-Mexico. In anul urmator, patru cercetatori care au studiat urmele au descoperit 13 amprente. In pofida marimii lor mari, le-au atribuit unei origini umane. De forma ovala, ele masurau 40-55 centimetri in lugime si 20-27 centimetri in latime. Pe acest sit s-a revenit in 1972, 1974 si 1981. S-au descoperit noi amprente in muntii San Andres. Nu este nicio indoiala asupra provenientii lor umana. Urmele au fost protejate in vederea cercetarilor viitoare.

Teorie privind formarea amprentelor inexplicabile
Dr. William Greely Burraughs, de la Colegiul Berea (Kentucky), a emis urmatoarea ipoteza :
Daca o depresiune se formeaza intr-o roca purtatoare de fosile, ea se poate umple timp de mult timp cu sedimente. Aceste sedimente devin materialul in care se fosilizeaza amprenta unui picior. Aceasta faza secunda de fosilizare fiind incheiata, roca de formatie recenta poate sa apara din soclul vechi. Noile fosile par deci contemporane primelor.

O obiectie majora la aceasta teorie
Fosilele anormale se intalnesc la jonctiunea stratelor sedimentare insa si in adancimea rocii care nu arata niciun semn de formare discontinua. Studiul straturilor nu arata nicio discordanta in majoritatea cazurilor.
Principiul de baza al stratigrafiei este ca straturile cele mai tinere se depun pe cele mai vechi. Aceasta ordine poate fi uneori bulversata. De exemplu, deriva continentelor sau formarea muntilor creand cateodata rasturnari ale straturilor.
O discordanta este deci o veche suprafata de eroziune care este situata intre doua straturi ca urmare a unui fenomen neasteptat. Dar aceste discordante complica enorm seria straturilor si deci reconstituirea istoriei Terrei. In cazul amprentelor noastre stranii, nu a fost observat niciun fenomen de acest gen.

Fosilele imposibile oare alien????

Oamenii de stiinta cauta astazi fosile de om in locuri geologice ale caror sedimente corespund unor perioade in acord cu teoria oficiala a evolutiei speciei noastre. Daca ei au existat insa cu mult inainte, le vom gasi in zone mai vechi si intr-o stare de fosilizare mai avansata. Dar daca vom gasi fosile si mai vechi decat se crede, inseamna ca fie trebuie sa adaugam o parte in plus la istoria veche a omului si deci sa-i revedem intreaga evolutie, fie sa consideram ca specia umana nu este mai veche de 4 milioane de ani si sa rescriem legile geologiei.

In 1842 a fost gasit un craniu uman prost conservat intr-un strat de lignit vechi de 15-50 de milioane de ani, in Freiburg (Germania). Incepand cu 1850 au fost scoase dintr-o mina de aur din Table Mountain, in apropiere de Needles, in California, diverse fosile de mamifere (de mamut si bizon).

In 1863 au fost descoperite un disc din piatra si o bucata de craniu uman de Dr. R. Snell. Trei ani mai traziu, M. Mattison, proprietarul unei mine a degajat de sub un strat de bazalt un craniu uman complet care a fost studiat de Dr. L. Wyman de la Colegiul Harvard. El a stabilit ca acesta are 12 milioane de ani si este de un tip modern. Autenticitatea sa este neindoielnica.


In 1867, intr-un filon de argint la o adancime de 400 de metri, intr-o mina din Rocky Point la Gilman in Colorado, au fost gasite oase umane si sageti din arama. Stratul de pamant unde s-au descoperit acestea este in varsta de 135 milioane de ani.

In iulie 1877, la Spring Valley, in apropiere de Eureka, Nevada, patru prospectori au gasit ceea ce parea un os uman carbonizat prins intr-o roca de cuart maronie. Imdiat ce a fost ridicata roca, ei au descoperit o parte de femur, oasele genunchiului, gambei si piciorului intr-o roca unde aceste resturi au fost captive, veche de 185 milioane de ani.

In Italia, in anul 1870, intr-o mina de carbune, s-a gasit fosila unui hominid in varsta de 12 milioane de ani, botezat Oreopithecus. Un articol din Scientific American, publicat in 1880 raporteaza descoperirea unui craniu uman, a unor bucati de coaste si de vertebre precum si o clavicula, intr-o mina de fier in apropiere de Dry Branch, in comitatul Franklin (Missouri), la o adancime de 50 de metri alaturi de doua varfuri de sageti din silex si de carbune din lemn. Doua saptamani si jumatae mai tarziu, un metru si jumatate mai jos, Dr. Booth a gasit alte resturi (un femur, vertebre si alte bucati de lemn carbonizat) pe un strat de minereu de fier care purta urme de tesut. Varsta estimata a minereului este de 425 de milioane de ani.


In noiembrie 1926, in putul numarul 3 al minei de carbune din Bear Creek, la 80 km sud-vest de Billing (Montana) arheologul J.C.F. Siegfriedt a gasit un dinte uman (al doilea molar inferior) al carui smalt se transformase in carbon si radacinile in fier. Descoperirea s-a facut intr-un start vechi de 30 milioane de ani, dar ea nu a prezentat nici un interes si a cazut in uitare.

In 1958, Dr. J. Huerzeler de la Muzeul de Istorie Naturala din Basel a gasit la o adancime de 180 de merti, intr-o mina de carbune din Toscana (Italia) mana zdrobita a unui copil de 5 sau 7 ani de tip modern. Stratul in care a fost gasita a fost datat la 20 de milioane de ani. Descoperirea a fost insa imposibil de clasat si a ramas o enigma.

Un colectionar de roci, Lin Ottinger a gasit in 1973, in timp ce cupa unui buldozer lucra pentru a pregati o exploatare miniera in imprejurimile minei de cupru din Big Indian, la sud-vest de Moab in statul american Utah, o bucata de os si dinti. Curios de descoperirea sa, l-a rugat pe Dr. J.P. Marvitte, profesor de antropologie la Universitatea din Salt Lake City, sa analizeze ceea ce descoperise. In acelasi loc, putin mai tarziu, Ottinger a descoperit doua schelete umane de aparenta moderna dispuse natural intr-un strat in varsta de peste 100 de milioane de ani.


La inceputul anului 1980, intr-o exploatare a unei mine de carbune dezinfectata in aer liber, in apropiere de Mahanoy (Pennsylvania) Ed Conrad a facut mai multe descoperiri tulburatoare. In primul rand a gasit o roca ce continea o incluziune a carei contururi semanau cu un craniu vazut de deasupra. Apoi a dat peste o piatra care semana in mod straniu cu craniul unui antropoid mare. A urmat o noua incluziune intr-o roca, de data aceasta a unui craniu vazut din profil cu aceleasi protubetante de os si femur si de tibie. Oasele au fost estimate a fi vechi de 280 de milioane de ani. Oamenii de stiinta s-au speriat. Asa ceva li s-a parut de-a dreptul imposibil. Si totusi...ele exista!

Acum 2 miliarde de ani au functionat pe Terra reactoare nucleare

In urma cu aproximativ 2 miliarde de ani, procentul de uraniu 235 prezent in uraniul natural era de 3,6% deci mult mai important decat astazi (0,7%) datorita faptului ca perioada izotopului 235 (710 milioane de ani este mai scurta decat cea a izotopului 238 (4,5 miliarde de ani). Drept consecinta, uraniul natural putea atunci sa declanseze reactia in lant in natura.

La fel de extraordinar pe cat ar putea parea, conditiile necesare pentru a atinge criticitatea (imbogatire ad-hoc, puternica concentrare de uraniu in mineral, prezenta apei in cantitate suficienta, absenta elementelor prea absorbante) erau de altfel indeplinite acum 1 950 de milioane de ani dupa cum atesta situl de la Oklo din Gabon, unde au putut functiona mai multe reactoare nucleare in mod spontan timp de mai multe mii de ani degajand caldura (cateva zeci de kilowati) prin fuziune la fel cum o fac astazi centralele nucleare create de om!

Ce a dus la aceasta descoperire a fenomenului preizotopic la Oklo? Observarea unei anomalii de ordin izotopic a unui esantion de uraniu natural in cursul unei analize de rutina efectuata la uzina de imbogatire a uraniului de la Pierrelatte in iunie 1972. Ancheta desfasurata a permis de a cerceta ciclul combustibilului pana la extractia mineralului din doua situri uranifere din Gabon, Oklo si Mounana.


Abia atunci s-au descoperit, prin forajul de tip carota a sitului de la Oklo, esantioane de mineral de uraniu care continea uraniu 235, in mod surprinzator scazut, ca se putea atinge 0,4% in loc de 0,7%. A incercat sa se explice acest fenomen singular: unii au avansat ipoteza unei contaminari a terenului prin uraniu provenind de la o centrala nucleara, sau chiar posibilitatea de fractionare a continutului izotopic al uraniului. Altii au presupus eventualitatea unui impact de fragmente de antimaterie.

Specialistii au validat insa ipoteza reactiilor in lant in sanul zacamintelor de uraniu de la Oklo intr-o perioada foarte veche. Ei au pus in evidenta existenta produselor de fuziune care si-au lasat amprenta, desi s-a intamplat cu foarte mult timp in urma.

Fenomenul de la Oklo a putut fi observat gratie unor circumstante incredibil de favorabile: zonele de reactie au ramas intr-adevar inchise in adancime (la mai multe sute de metri) intr-o regiune care nu a cunoscut nicio bulversare geologica importanta in ultimii 2 miliarde de ani. Abia intr-o epoca foarte recenta fenomenele de eroziune au adus reactoarele in apropiere de suprafata, permitand de a fi descoperite de om.


De altfel, conditiile necesare intretinerii reactiei in lant nu avea decat o slaba probabilitate de a fi reunite simultan. De fapt, perioada in timpul careia reactia in lant avea o sansa de a se amorsa spontan se intindea pe o plaja stramta mergand de la 1 500 milioane la 2 200 milioane de ani i.e.n.:dincolo de aceasta plaja, continutul in uraniu 235 era prea slab pentru a atinge criticitatea si dupa, apele superficiale nu erau destul de oxidate pentru a antrena uraniul si a-l concentra imediat in capcana reductoare.

Intre altele, in aceeasi epoca, deschiderea structurilor tectonice a permis acumularea unei cantitati suficiente de apa in concentratiile de uraniu deja constituite. Mai precis, buna irigare a minereului prin apa infiltrata, ea a putut astfel sa joace rolul de moderator (provenea de la foarte marea porozitate a terenurilor, provocata prin desilificarea in prezenta apei). Aceeasi reactie dinamica a stat la originea reconcentratiei uraniului si deci a declansarii reactiei in lant.

In fine, reactoarele de la Oklo s-au creat ele-insele concentrand uraniul din aproape in aproape prin desilificarea minereului. Posibilitatea teoretica a existentei de reactoare nucleare naturale a fost anuntata inca din 1956 de Paul K. Kuroda in SUA. Iar in 1972, ea a fost confirmata prin descoperirile resturilor reactoarelor naturale de la Oklo in Gabon. Este interesant de subliniat faptul ca plutoniul a ramas pe loc, pana la disparitia sa prin dezintegrare alfa (cu o perioada de 24. 000 de ani) dand nastere la uraniu 235 care s-a constituit astfel in parte.


Exemplul reactoarelor de la Oklo constituie o baza de informatii foarte interesanta pentru studiul stocarii geologice a deseurilor radioactive. Deplasarile observate de deseuri radioactive dupa 2 miliarde de ani sunt minime (cativa metri in cel mai bun caz), desi mediul sitului a fost extrem de agresiv. Natura ofera numeroase exemple de situatii in care materiile radioactive au fost perfect inchise timp de milioane de ani.

Omul poate alege amplasamentele pentru stocaj geologic a deseurilor nucleare in functie de criterii specifice: capacitatea de a inchide elementele radioactive, impermeabilitatea rocii, rezistenta la deformare si stabilirea geologica. Avantaje foarte importante pentru siguranta omenirii.

Calatorii interstelare

Farfuria zburatoare hipersonica sau avionul orbital. La inceput, spatiul si-a dezvaluit secretele unui numar restrins de savanti sau specialisti din domeniile de varf ale tehnicii. Militarii s-au folosit si ei printre primii de avantajele explorarii vecinatatii cosmice a planetei.

Mai mult, unii temerari indraznesc sa isi imagineze spatiul ca pe un obiectiv turistic accesibil tuturor, propunand proiecte curioase, cum ar fi farfuria zburatoare hipersonica sau avionul orbital. Pentru a ajunge in Cosmos este nevoie de un vehicul foarte rezistent si rapid, care trebuie sa infringa gravitatia.

Acesta trebuie sa atinga o viteza de cel putin 28.500 kilometri pe ora (de zece ori viteza unui glont). Numai rachetele extrem de puternice pot atinge o asemenea viteza.

,,Gluma" interviu cu o reptiliana

A avut loc o noua intalnire, intre mine si ea (in aceeasi casa in Suedia) in 23 aprilie 2000 si mi-a promis sa-mi dea probabil cateva evidente despre existenta sa. Intre timp am adunat intrebarile pe care i le-am pus atunci.

Iata transcrierea primei lui intrevederi, care a avut loc la 16 decembrie 1999 in Suedia, sub forma de interviu.
¬ Cine sunteti? Mai intai, ce sunteti? Sunteti specie extraterestra sau originea dvs. poate fi gasita pe aceasta planeta?
- Cum ati putut vedea cu proprii vostri ochi, nu sunt o fiinta umana ca dvs. si ca sa fiu onesta nu sunt cu adevarat mamifer. Sunt o existenta reptiliana feminina, apartinand unei foarte vechi expeditii reptiliene. Suntem nativi pe pamant si locuim pe aceasta planeta de milioane de ani. Suntem mentionati in scriiturile voastre religioase iubite, Biblia voastra crestina si multe triburi umane vechi erau informate de prezenta noastra si ne-au adorat ca zei, de exemplu egiptenii si incasii si multe alte vechi triburi. Religia voastra crestina a inteles rau rolul nostru in creatia voastra, deci suntem mentionati ca „sarpele rau” in scriiturile voastre. Este fals. Rasa voastra a fost obtinuta prin manipularea genetica de catre straini si noi am fost chiar mai mult sau mai putin dintre vizitatorii pasivi cand ei au accelerat procesul de evolutie. Trebuie sa stiti (unii dintre oamenii vostri de stiinta au presupus deja asta) ca speciile voastre au evoluat intr-o viteza in mod natural complet imposibila in doar 2-3 milioane de ani. Este absolut imposibil, pentru ca evolutia este un proces mult prea lent daca este natural dar voi nu intelegeti asta.

Creatia voastra a fost artificiala si facuta prin geniul genetic, dar nu prin noi ci printr-o specie straina. Daca ma intrebati, daca sunt un extraterestru, trebuie sa raspund nu. Noi suntem terrieni nativi. Vom avea si avem colonii in sistemul solar, insa provenim de pe aceasta planeta. De fapt este planeta noastra si nu a voastra, nu a fost niciodata a voastra.
- Puteti sa-mi spuneti numele dvs.?
- Este dificil, pentru ca limba voastra umana nu este capabila de a-l pronunta corect. Limba noastra este foarte diferita de a voastra, dar numele meu este – voi incerca de a-l spune cat mai clar prin folosirea literelor voastre umane – ceva ca „Sssshiaassshakkkhhhshhh” cu o pronuntie foarte foarte puternica a lui „sh” si „k” ca sunete.

Un OZN rapeste un sat intreg de eschimosi

Probabil ca extraterestrii rapitori sunt vinovati de disparitia intregii populatii a unui sat de 1.254 de locuitori (si ei au luat chiar si corpurile din cimitirul local!) O liniste de mormant domnea asupra satului de eschimosi din apropiere de lacul Angikuni in nordul Canadei atunci cand oamenii au ajuns acolo.

Habitatele erau pline de alimente si focurile stinse...Cimitirul fusese profanat si toate corpurile scoase. Fiecare caine din sat era legat de un copac, cu totii morti de frig sau de epuizare. Aceasta poveste, care da fiori, ramane unul dintre misterele cele mai profunde.

Misterul din Angikuni a inceput atunci cand Joseph Labelle a ajuns in colonia de pe malul lacului la sfarsitul iernii lui 1930. El povesteste: "De indata ce am intrat in satuc, am fost nelinistit si nu intelegeam: nu era nici o miscare..." Labelle s-a inspaimantat brusc. "Am alergat din iglu in iglu batand la fiecare usa cautand cel mai mic semn de viata. Dar nu era nimic. Am simtit imediat ca ceva nu merge bine..


La vederea farfuriilor pe jumatate golite, am stiut ca s-a intamplat ceva in timp ce ei mancau. In fiecare cabana am gasit o arma aplecata de usa si nici un eschimos nu merge nicaieri fara arma sa. Cu oroare, Labelle a descoperit toti cainii morti, legati de copaci. Foarte aproape, in cimitir, pamantul inghetat si dur fusese sapat si corpurile rapite. "Am inteles ca acolo se petrecuse ceva terifiant. Acele persoane nu ar fi lasat niciodata cainii sa moara astfel..."
Labelle a telegrafiat la politia rurala canadiana care a ajuns in cel mai scurt timp. Politistii erau ingroziti la randul lor. Au fost efectuate cercetari din cele mai minutioase in toata Canada. Dar nici pana astazi misterul de la Angikuni nu a fost rezolvat. Este ca si cum tribul ar fi disparut de pe suprafata Terrei. Singurul indiciu care confirma invaliditatea este marturia altui om, Armand Laurent, care a trait cu fiii lui intr-o cabana izolata pe malul lacului. Ei au spus ca au vazut un obiect straniu stralucitor traversnd cerul cu cateva zile inainte ca ancheta politiei sa inceapa, spre satul cu eschimosi.

Vaticanul admite existenta extraterestrilor

"E posibil sa crezi si in Dumnezeu si in extraterestri. Se poate admite existenta unor alte forme de viata din alte lumi, mai evoluate decat a noastra, fara sa punem la indoiala credinta in creatie si in reincarnare", a afirmat seful departamentului de Astronomie de la Vatican.

Declaratia vine dupa efectuarea unui studiu. Cotidianul italian sustine ca nu este prima declaratie facuta de conducatorii catolici pe teme "delicate". In 2006, Ratzinger nu nega prezenta unor forme diferite de existenta.

"Dupa cum exista mai multe rase de oameni tot asa cred ca pot exista si alte forme de viata, mai inteligente, create tot de Dumnezeu. Asta nu ne limiteaza credinta pentru ca noi nu putem contesta libertatea de creatie a lui Dumnezeu", spunea acesta.

Funes este de parere ca teoria Big Bangului este una dintre cele mai credibile explicatii despre cum a aparut lumea, explicatie care nu trebuie negata de credinta.

"Biblia in sine nu este o carte de stiinta. De aceea nu ne putem astepta ca ea sa ne ofere raspunsuri stiintifice la probleme noastre", a mai adaugat Funes.

Cotidianul italian noteaza ca afirmatiile astronomului de la Vatican nu sunt primele de acest gen. Mai multi oameni dedicati biserici catolice au incercat sa raspunda la intrebari de acest gen.

OZN Un avion de vanatoare urmareste un OZN in China

Pilotul a descris OZN-ul ca „unul care se gaseste in filmele occidentale, raporteaza cotidianul Baokan Wenzhai. Acesta a publicat in detaliu marturia pilotului care s-a jucat de-a soarecele si pisica cu OZN-ul dupa ce a primit ordinul de interceptare. La sol, obiectul a fost zarit de 140 de persoane.

OZN-ul a fost detectat de 4 statii radar in provincia Hebe, in nordul Chinei, pe cand survola o baza aeriana de antrenament aproape de orasul Changzhan. Observatorii de la baza l-au descris ca o stea mica care crestea din ce in ce mai mult. OZN-ul poseda o cupola a carei forma amintea de cea a unei ciuperci si patura scazuta de lumini rotative si excesiv de stralucitoare.

Unul dintre comandantii bazei, Li , a raportat observarea superiorilor sai, care i-au ordonat urmarirea ozn-ului printr-un avion de vanatoare Jianjiao-6 armat. Cand acesta a atins atitudinea ozn-ului (circa 4000 de metri), obiectul s-a ridicat rapid, lasandu-i pe pilotii chinezi fara grai, ba chiar avand senzatia ca isi batea joc de ei. De la sol nu s-a acordat ordinul de a se deschide focul asupra ozn-ului.
In fine, din lipsa de combustibil, avionul de vanatoare a fost fortat sa se intoarca la baza sa dupa ce atinsese altitudinea de 12.000 de metri. Ozn-ul a disparut definitiv in spatiu.

Stele aruncate afara din Galaxie S-ar putea sa ofere indicii care sa ajute la rezolvarea problemei rotatiei galaxiilor si sa arunce lumina asupra mat

Astronomii au gasit doua stele care sunt pe cale sa iasa din Calea Lactee, miscandu-se cu o viteza de peste 1,6 milioane de kilometri pe ora. Anul trecut au mai fost descoperite inca trei asemenea stele. Studiul acestor stele date afara din galaxie este important pentru rezolvarea problemei rotatiei galaxiilor - care este in suspensie de ceva vreme.

Teoretic, o galaxie ar trebui sa se roteasca mai repede la centru decat la margini. Acest lucru este similar cu felul in care se roteste o patinatoare: atunci cand isi indeparteaza bratele de corp se roteste mai incet, iar cand isi ridica bratele deasupra capului sau si le tine stranse pe langa corp se roteste mai repede. Tinand cont de felul in care gravitatia stelelor le face sa se influenteze unele pe altele, rezultatul prezis de teorie este ca viteza orbitala medie a unei stele la o anumita distanta de centrul galaxiei descreste invers proportional cu radacina patrata din raza orbitei (linia intrerupta, A, in figura de mai jos). Cu toate acestea, observatiile au aratat ca, in realitate, galaxia se roteste ca si cum ar fi un disc solid - ca si cum stelele ar fi mult mai tare conectate una de cealalta (linia neintrerupta, B, in figura de mai jos).

In incercarea de a rezolva aceasta anomalie au fost facute mai multe propuneri:
- Una dintre ele este presupunerea materiei intunecate: se presupune ca exista nenumarate particule nevazute (materia intunecata) care ar putea sa rezolve problema miscarii galaxiei - cu alte cuvinte, galaxia chiar este asemeni unui disc "solid" facut din materie intunecata si stele, mai degraba decat o multime de stele care zboara de colo colo, aproape libere, influentandu-se unele pe celelalte doar gravitational.
- O alta presupunere este facuta de cei care lucreaza in domeniul fizicii plasmei, care spun ca astronomii pur si simplu uita de efectele
electromagnetismului: galaxia nu este stele plus spatiu gol, ci este formata din stele si o plasma de electroni, protoni si ioni (numite uneori "gaze si praf") si, prin urmare, exista efecte electromagnetice la scara mare care rezolva problema miscarii galaxiei
- In fine, o alta presupunere ignora explicatia data de specialistii in fizica plasmei, respinge ideea existentei unei materii intunecate, nevazute, si sustine ca legea gravitatiei este gresita la distante atat de mari precum dimensiunile galaxiei: cei care sustin acest lucru au inlocuit legea traditionala a gravitatiei cu o noua lege, care, pe de o parte explica efectele gravitationale uzuale si pe de alta parte explica rotatia galaxiei.

Descoperirea stelelor care zboara afara din galaxie este importanta pentru a intelege mai bine fortele care actioneaza la acesta scara a galaxiei.

Se crede ca stelele pot sa ajuga la asemenea viteze colosale in urmatorul mod: Ele au facut parte dintr-un sistem binar - alaturi de o alta stea - si aceste sisteme binare s-au apropiat la un moment dat de gaura neagra din centrul galaxiei. Gaura neagra a inghitit una dintre stele si a propulsat-o cu o viteza uriasa pe cealalta, ca dintr-o prastie.

Nou descoperitele stele sunt la o distanta de 180 000, respectiv de 240 000 de ani lumina de Pamant si cu aproximativ 45 de grade deasupra discului galactic. "Acest lucru inseamna ca sunt mult deasupra discului galaxiei", a explicat pentru revista New Scientist Warren Brown de la Centrul de Astrofizica Harvard-Smithson. "Ele au parasit deja partea principala a Caii Lactee."

Pentru a descoperi asemenea stele "date afara" din galaxie, echipa a cautat "stele tinere si masive care au un timp de viata relativ scurt si care nu ar trebui sa se gaseasca la periferia Caii Lactee, unde stelele in general sunt destul de vechi."

Echipa a ales sa urmareasca mai multe sute de stele albastre - si deci tinere - pe care le-au gasit in baza de date de la Sloan Digital Sky Survey. In decembrie 2005 au inceput sa studieze cateva dintre candidate folosind telescopul MMT de 6,5 metri din Arizona. Dupa numai trei nopti de observatii - care au acoperit 5% din cer - au gasit doua stele deplasandu-se cu "hiperviteze". "Credem ca pana la sfarsitul lui 2006 vom termina lista cu toate candidatele", a spus Brown. "Atunci vom sti cat de obisnuite sunt aceste stele."

Conform diferitelor predictii teoretice, dintre cele 100 de miliarde de stele din galaxia noastra, ar trebui sa existe numai circa 1 000 de asemenea stele.

Cum ajuta acesta descoperire la rezolvarea problemei rotatiei galaxiilor?

"Daca avem dreptate ca ele [stelele] sunt intr-adevar expulzate din zona din centrul galaxiei de catre gaura neagra, atunci ar trebui sa calatoreasca in linie dreapta", a spus Brown. "Orice deviatie de la aceasta linie dreapta va fi o masura a felului in care gravitatia influenteaza traiectoria stelei."

Telescoapele de la sol nu sunt suficient de sensibile pentru a observa miscarea extrem de mica a stelelor pe cer. Insa un telescop de pe orbita, precum Hubble, ar trebui sa poata sa detecteze aceasta miscare de-a lungul unei perioade de cativa ani. Brown va inainta o cerere la Hubble pentru a fi urmarite aceste stele, insa nu este clar daca telescopul, care deja functioneaza de 16 ani, va mai functiona suficient de mult, cat cere acest studiu. NASA doreste sa trimita naveta pentru a intretine telescopul, insa deocamdata toate navetele sunt retinute la sol pana cand inginerii vor reusi sa rezolve problemele legate de desprinderea insulatiei in timpul lansarii.

Gauri negre [Part2]

Pe masura ce se rotesc, gaurile negre lasa o gaura in spatiu-timp
Cercetatorii de la MIT au descoperit o gaura neagra care si-a format o adancitura in spatiu-timp asemeni locului care se formeaza pe canapea acolo unde te asezi cel mai des.

Regiunile din preajma gaurilor negre sunt notoriu de haotice, generand lumina pe gama larga de frecvente. Similaritatile intalnite la un interval de noua ani implica faptul ca ceva fundamental se afla in spatele celor doua observatii, si anume curbarea spatiu-timpului asa cum a fost prevazuta de teoria generala a relativitatii insa foarte rar observata in asemenea detaliu.

"Faptul ca am gasit exact aceleasi frecvente ale razelor X la un interval de noua ani nu poate fi o simpla coincidenta", a spus Jeroen Homan de la Institutul Kavli de Astrofizica si Cercetari Spatiale de la MIT. "Gaura neagra canta inca aceeasi melodie. Aceste oscilatii sunt produse de variatia spatiu-timpului insasi, variatie cauzata de [rotatia] gaurii negre. Acest fenomen a fost suspectat de multa vreme, insa acum este prima data cand avem o dovada clara pentru el."

Gaura neagra din centrul galaxiei noastre emite flacari
Cel mai detaliat studiu al Sagetatorului A* (SgrA*), enigmatica gaura neagra supermasiva din centrul galaxiei noastre, facut cu ajutorul telescopului spatial Hubble si a observatorului cu raze X SMM-Newton, a aratat ca o serie intreaga de emisii luminoase apar in zona din apropierea gaurii negre, pe o gama larga de lungimi de unda, si ca aceste emisii cresc si scad toate la un loc.

Aceste observatii ii vor ajuta pe astronomi sa inteleaga mai bine dinamica lui Sgr A* si sa gaseasca sursa acestor emisii.
"Am observat ca emisiile mai putin energetice in infrarosu apar simultan cu emisiile mult mai energetice de raze X precum si odata cu emisiile in domeniul submilimetric", a spus Yusef-Zadeh. "De aici putem deduce ca particulele care sunt accelerate catre gaura neagra dau nastere acestor radiatii in domeniul infrarosu, submilimetric si cel al razelor X. In plus, nu tot materialul care se apropie de gaura neagra este absorbit in ea. O parte a materialului poate fi ejectat din vecinatatea orizontului gaurii negre. Observatiile noastre indica faptul ca aceste emisii au suficienta energie pentru a scapa chiar de la o apropiere foarte mica de sfera de influenta a gaurii negre."

"Acest lucru este complet neasteptat", a mai adaugat Yusef-Zadeh. "Celelalte gauri negre din alte galaxii nu manifesta o asemenea activitate. Dupa toate aparentele aceste emisii se datoreaza dinamicii materialului capturat - foarte aproape de orizontul gaurii negre. In plus, emisiile fluctueaza la niveluri scazute asemeni unor palpairi. Radiatia emisa rezulta in urma miscarii cu mare viteza a materialelor catre regiunea cea mai apropiata a gaurii negre. Este modul de viata al lui Sgr A*, acest nivel scazut de activitate permanenta."

Gauri negre, gauri negre, gauri negre! Descoperiri prezentate la intalnirea din 2006 a Societatii Americane de Astronomie [Part 1]

La intalnirea anuala a Societatii Astronomice Americane din Washington, D.C. din acest an au fost acoperite peste 30 de subiecte, de la Soare, piticele albe, pulsari si gauri negre pana la evolutia galaxiilor, mediul interstelar si exploziile de raze gamma. Iata o scurta prezentare a 5 descoperiri legate de gaurile negre:

Stelele care orbiteaza in apropierea gaurii negre din centrul Caii Lactee
Originea stelelor tinere din centrul galaxiei noastre i-a contrariat pe astronomi de multa vreme, insa odata cu determinarea precisa a orbitelor lor s-au facut primii pasi catre dezlegarea misterului. Pentru aceasta, astronomii au folosit noua tehnica laser de la observatorul W. M. Keck din Hawaii.

Mediul ostil din jurul gaurii negre supermasive ar trebui sa faca extrem de dificila formarea de noi stele, explica Jessica Lu, o absolventa in astronomie de la UCLA care a coordonat cercetarea unui grup de mai mult de 30 de stele tinere a caror origine este incerta.

"Cum s-au format aceste stele intr-o asemenea regiune neospitaliera? Profesoara mea, Andrea Ghez, numeste acest mister 'paradoxul tineretii'. Ne asteptam ca folosind noul sistem cu laser de la Keck sa reusim sa rezolvam acest paradox. Acum putem sa masuram exact cum se misca aceste stele cu o precizie nemaiintalnita (de numai doi kilometri pe secunda) si sa determinam pentru prima data orbitele acestor stele situate la numai cateva luni-lumina de gaura neagra."

"Asa cum o amprenta poate fi folosita pentru a identifica o persoana, informatia continuta in orbitele stelelor tinere ne poate spune cum si unde s-au format ele" a adaugat Lu.

'Obisnuintele culinare' ale gaurilor negre din centrele galaxiilor tinere
O analiza a celei mai profunde perspective oferite de telescopul spatial Hubble furnizeaza dovezi foarte convingatoare ca uriasele gauri negre din centrelor galaxiilor nu s-au nascut mari, ci au crescut de-a lungul timpului in urma a numeroase coliziuni dintre galaxii.

"Studiind
galaxiile indepartate observate de Hubble Ultra Deep Field (HUDF) am obtinut prima dovada relevanta din punct de vedere statistic a faptului ca sporirea dimensiunilor gaurilor negre supermasive din centrele galaxiilor are legatura cu procesul asamblarii galaxiilor", a spus astronomul Rogier Windhorst de la Universitatea de Stat din Arizona. "Gaurile negre au crescut acumuland stele, praf si gaze. Aceste festinuri le stau la dispozitie in special cu ocazia coliziunilor dintre galaxii."

Legatura dintre cresterea galaxiilor prin intermediul combinatiilor de mai multe galaxii precum si cresterea gaurilor negre centrale a fost suspectata de multa vreme, insa dovezile au ramas neconcludente.

"HUDF ne-a oferit informatii de foarte buna calitate", a adaugat si Seth Cohen, colegul lui Widhorst. "Este pentru prima oara cand avem suficient de multe date pentru a putea testa aceasta teorie, dat fiind ca am avut posibilitatea de a studia in jur de 5000 de galaxii indepartate de-a lungul unei perioade de patru luni."

Gaurile negre creeaza agitatie prin galaxie
Gaurile negre creeaza agitatie in locuri neasteptate, arata un nou studiu efectuat asupra imaginilor galaxiilor eliptice luate cu ajutorul Observatorului cu raze X Chandra al NASA. Descoperirea efectelor la mare distanta a gaurilor negre centrale in cadrul acestor galaxii vechi i-a surprins pe astronomi.

Datele luate de Chandra au indicat existenta unor adevarate furtuni dincolo de aparenta calma pe care aceste galaxii o au in lumina vizibila. Astronomii cred ca norii imensi de gaz fierbinte din aceste galaxii sunt bulversati de exploziile intermitente care au loc in zonele centrale de langa gaurile negre supermasive.

"Acesta este inca un exemplu de cat de importanta este observarea universului pe toate lungimile de unda si nu numai pe lungimile de unda traditionale ale luminii vizibile", a spus Wilt Sanders care lucreaza la Chandra. "Fara aceste observatii in domeniul razelor X si undelor radio nu am fi avut de unde sa stim ca aceste galaxii aparent statice de fapt inca evolueaza datorita actiunii gaurilor negre centrale."

Aceste rezultate au provenit din analiza a 56 de galaxii eliptice din arhiva de date de la Chandra, condusa de profesorul Thomas Statler si doctorandul Steven Diehl, amandoi de la departamentul de fizica si astronomie de la universitatea Ohio.

"Cele mai multe galaxii eliptice au fost considerate in mod traditional locuri linistite asemeni unor lacuri calme", a spus Statler. "Rezultatele noastre arata ca aceste galaxii sunt de fapt mult mai agitate decat se credea. Aceste rezultate sunt o parte a unei noi perspective care se formeaza asupra impactului pe care il au gaurile negre super-masive asupra mediului lor, impact care se pare ca este mult mai patrunzator decat se credea."

Haos: Uranus cu satelitii si inelele sale Doua noi planete si inca o pereche de inele descoperite in jurul lui Uranus

Spre surpriza astronomilor, telescopul Hubble a fotografiat in jurul lui Uranus o noua pereche de inele si doi noi sateliti. Inca si mai surprinzator este faptul ca inelele deja cunoscute par sa-si fi schimbat forma in ultimii 10 ani, sugerand ca sistemul de inele si sateliti al lui Uranus este foarte haotic.

Uranus este a saptea planeta de la Soare, urmatoarea dupa Saturn. Este o giganta gazoasa, a treia ca marime din sistemul solar dupa Jupiter si Saturn. Uranus a fost vizitat numai de o singura sonda trimisa de NASA, Voyager 2, care a trecut pe langa planeta in 1986. Cea mai mare ciudatenie a lui Uranus este ca are axa rotita la 90 de grade, invartindu-se in jurul Soarelui asemeni unei roti. Datorita acestui lucru, polii lui Uranus primesc mai multa lumina de la Soare decat zonele sale ecuatoriale, insa, cu toate acestea, zonele ecuatoriale sunt totusi mai calde decat cele polare. Nimeni nu stie exact de ce se intampla acest lucru, motivul fiind probabil o sursa de caldura interna. In ceea ce priveste inclinarea extrema a axei lui Uranus, se presupune ca el s-a ciocnit la un moment dat la inceputurile formarii sistemului solar cu un corp extrem de mare care i-ar fi rotit axa.

Uranus are niste inele subtiri, iar cele doua inele suplimentare descoperite acum sunt cele mai apropiate de planeta.

Pe langa satelitii sai principali (cei mai mari), Uranus are si o serie de sateliti mici, dintre care unii se invart pe aceeasi orbita cu inelele sale. In general, inelele din jurul unei planete au tendinta de a se raspandi in spatiu datorita fortei centrifuge in forma unei spirale - mai ales inelele subtiri care nu sunt prea bogate in material. De aceea, inelele care persista o fac de obicei pentru ca meteoritii lovesc satelitii din jurul planetei si elibereaza material in spatiu, material care apoi ajunge in compozitia inelelor. De aceea, nu este neobisnuit ca inelele sa aiba si cate un satelit mic pe aceeasi orbita cu ele - de pilda satelitul Amathea in jurul lui Jupiter, Pan in jurul lui Saturn, Galatea in jurul lui Neptun. Inelele lui Uranus sunt "alimentate" de un mic satelit descoperit in 2003, numit Mab, care merge in linie cu inelele externe ale lui Uranus.

In afara de sonda Voyager 2, astronomii mai au la dispozitie si o serie de observatii facute de Hubble.
Doi cercetatori de la NASA Research Center, Mark Showalter si colaboratorul sau Jack Lissauer, au pus cap la cap modificarile suferite de sistemul de sateliti si inele ale lui Uranus din 1994 si pana acum. Ei au descoperit ca acesta este in plina schimbare si au sugerat ca probabil este instabil. Lissauer a calculat ca, in mai putin de cateva milioane de ani, satelitii lui Uranus se vor ciocni unii cu altii. La scala sistemului solar cateva milioane de ani este foarte putin - sistemul de sateliti si inele al lui Uranus exista de 4,5 miliarede de ani; cu alte cuvinte, in acest ritm, de cand s-a format sistemul lui Uranus si pana acum, satelitii sai s-au ciocnit intre ei si-au aparut altii de aproximativ zece ori.
Motivul pentru care fizicienii si astronomii considera asemenea descoperiri fascinante este ca gravitatia a fost vazuta foarte multa vreme ca o adevarata paradigma a ordinii - este legea care guverneaza miscarea tuturor lucrurilor la nivel cosmic. Descoperirea lui Newton a legii atractiei universale (care descrie cum anume se atrag gravitational unele de altele toate corpurile) a fost una dintre primele mari legi si a aratat ca miscarea planetelor, satelitilor, stelelor etc. nu este intamplatoare, ci este ordonata, guvernata de o lege determinista.
Cu toate acestea, pe la inceputul secolului 20, pe cand incerca sa demonstreze daca sistemul solar este stabil sau nu, matematicianul Henri Poincare a descoperit, spre surpriza generala, ca legea atractiei gravitationale a lui Newton contine in ea insasi un element de imprevizibil foarte mare. El a descoperit ca o mica modificare a conditiilor la un moment dat produce schimbari foarte mari dupa un timp oarecare - cu alte cuvinte, conform legii lui Newton, o anumita schimbare la nivelul cauzelor nu este proportionala cu schimbarea care apare la nivelul efectelor, schimbarea la nivelul efectelor este mult mai mare. Atunci, cum noi nu putem determina cu infinita precizie pozitia fiecarei planete, si satelit, si asteroid, si cometa etc. din sistemul solar, noi nu putem prezice miscarea sistemului solar pe termen foarte lung. Cu alte cuvinte, tot ce-a reusit Poincare sa demonstreze in legatura cu stabilitatea sistemului solar este ca nu poate fi demonstrat nici ca este stabil nici ca este instabil.

Astfel, legea atractiei universale, dintr-o paradigma a ordinii cosmice a devenit o paradigma a fenomenelor haotice - adica a fenomenelor in care diferente mici ale conditiilor initiale produc schimabri majore la nivelul efectelor, cu alte cuvinte a fenomenelor impredictibile pe termen lung.
Observatiile facute acum asupra sistemului de sateliti si inele ale lui Uranus confirma deci acest statut al legii atractiei universale, confirma faptul ca aceasta lege care guverneaza ordinea cosmica in loc sa genereze simplitate, genereaza complexitate si impredictibil.